Dintre publicaţiile
apărute după 1989, revista „Memoria” rezistă şi astăzi
în pofida problemelor financiare şi a
adversităţii celor care ar vrea să facă uitat trecutul comunist. Evocarea în
paginile ei a ororilor petrecute în închisorile din Piteşti, Aiud, Gherla,
Jilava, Sighet, Tîrgu-Ocna, Rîmnicu-Sărat, în lagărele de la Canal, Capul
Midia, Poarta Albă, Insula Mare a Brăilei, Periprava, ne ajută să nu uităm ce
s-a întîmplat cu noi şi istoria să nu se mai repete. Mărturiile despre intelectualii,
elita politică a României democratice, foştii ofiţeri ai Armatei Regale
(organizatori ai Rezistenţei armate din munţi), ţăranii care s-au opus
colectivizării, preoţii de toate confesiunile (şi în special cei de rit
greco-catolic), etnicii germani, femeile şi copiii care au plătit cu viaţa
păcatul de a nu împărtăşi „idealurile comuniste”, au adăugat
număr după număr file la dosarul
pentru mult speratul proces al comunismului.
Revista „gîndirii arestate” a apărut în noiembrie
1990, fiind editată de Uniunea Scriitorilor din România. Redactor şef era Banu
Rădulescu, iar din colegiul de redacţie făceau parte (în ordine alfabetică)
Ernest Bernea, Ana Blandiana, Ştefan Augustin Doinaş, Adrian Marino, Ion
Negoiţescu, Alexandru Paleologu, Dumitru Stăniloae, Petre Ţuţea, Ion Vianu şi
Romulus Vulcănescu. Încă de la acest prim număr, am putut citi mărturii
cutremurătoare despre calvarul românilor care nu au acceptat noua ordine
instaurată de tancurile sovietice şi au luptat împotriva acesteia. Pagina cu harta
înroşită de sînge a închisorilor şi lagărelor, care se va numi pînă astăzi
„Geografia detenţiei”, prezintă imaginea hîdă a gulagului românesc. „Catalogul
celor ucişi în lupta contra comunismului” şi „În căutarea omului pierdut” sînt
rubrici în care oameni cunoscuţi şi necunoscuţi formează lungi liste, în
speranţa că printr-un miracol, cei dispăruţi vor putea fi regăsiţi de familiile
lor. Mai semnează articole Barbu Cioculescu, Paul Cernovodeanu, Cornel Regman
sau Sorin Dumitrescu.
Încă de la numărul 2,
revista este în doliu. Se stingea din viaţă Ernest Bernea, strălucit sociolog
şi etnolog, căruia Banu Rădulescu îi dedică cîteva pagini in memoriam. Din
numărul 3 apar în colegiul de redacţie Mircea Dinescu şi Eugen Ionescu. O
sincopă în apariţia revistei (care devenea din ce în ce mai incomodă pentru
puterea nou instalată la Bucureşti) este imposibilitatea de a scoate pe piaţă
numărul 4. S-a organizat o conferinţă de presă şi a fost prezentată doar
coperta proiectatului număr, pe care era scrisă cu litere mari întrebarea „Moartea
culturii româneşti?”.
Odată cu numărul 5 şi
pentru a evita situaţii de genul celei din cauza căreia nu a putut apărea
numărul 4, se anunţă înfiinţarea „Fundaţiei Culturale Memoria” (preşedinte Banu
Rădulescu, vicepreşedinţi Ştefan Augustin Doinaş şi Adrian Marino), „care,
între multiplele sale acţiuni, fixate prin statut, îşi propune drept obiectiv
prioritar şi urgent susţinerea revistei de faţă”. În decembrie 1991 moare Petre
Ţuţea.
Continuă invitarea unor
nume mari ale intelectualităţii româneşti să scrie despre gulagul comunist.
Astfel, avem posibilitatea să-i citim pe Anton Dumitriu, Monica Lovinescu,
Gabriel Andreescu, Andrei Pippidi, Petru Creţia, Geo Dumitrescu, Mircea Carp,
Ioan Groşan, Ana Blandiana.
Numărul 8 este din nou în
bernă, odată cu stingerea lui Ion Negoiţescu. Nicolae Balotă devine membru al
colegiului de redacţie, iar din numărul 9 Virgil Ierunca. Tot acum începe
publicarea unui eseu al cunoscutului sovietolog Mihail Voslenski, intitulat
„Nomenclatura”, prin care este demontat şi analizat sistemul comunist sovietic.
Alexandru Paleologu semnează o „Scrisoare deschisă la apariţia numărului 10” şi
un eseu intitulat „Elogiul memoriei”. În acel aprilie 1994 se anunţă stingerea
din viaţă a lui Eugen Ionescu şi a părintelui Dumitru Stăniloae.
Numărul 11 (septembrie 1994) se deschide cu un
Mesaj Regal adresat revistei şi fundaţiei, urmat de un cuvînt al părintelui
Constantin Galeriu. Geografia detenţiei include şi partea de Românie pierdută
în urma celui de-al doilea război mondial. Numerele 12 (noiembrie 1994) şi 13
(mai 1995) îmbogăţesc colegiul de redacţie cu nume ca Sergiu Grossu şi Ion
Ioanid, respectiv Alexandru Ciorănescu.
Fiecare număr este ilustrat cu desene, gravuri,
picturi sau fotografii înfăţişînd regimul concentraţionar din România
comunistă. Memorabile sînt lucrările pictorilor Corneliu Baba, Ştefan Câlţia,
Horia Bernea, Sorin Ilfoveanu, Camilian Demetrescu, ale sculptorilor Mircea
Spătaru, Mihai Buculei, Marin Gherasim.
Dintre rubricile obişnuite ale revistei, se
disting „Literatura de după sîrma ghimpată” cu poezii scrise în detenţie,
„Amintiri din locurile morţii”, „Istoria furată”, „Memoria armatei române”,
„Memoria ţăranului român”, „Memoria bisericii româneşti”, „Rezistenţa armată
anticomunistă în România” sau „Internaţionala terorismului comunist”.
Cercurile suferinţei, ca cercurile făcute în apa
în care a fost aruncată o piatră, patru la număr, descriu patimile deţinuţilor
politici în închisoare (primul cerc), ale familiilor acestora (al doilea cerc),
ale deţinuţilor după „eliberare” (al treilea cerc) şi ale celor exilaţi în urma
represaliilor (al patrulea cerc).
În numărul 17 este evocat Corneliu Coposu, una
dintre emblemele vieţii politice româneşti din primii ani de după revoluţie. De
la numărul 22 se alătură echipei Micaela Ghiţescu.
Nu sînt uitate nici cărţile despre comunism
apărute în Occident. „Cartea neagră a comunismului” apărută în
Franţa şi scrisă de un colectiv coordonat de Stéphane Courtois
reprezintă unul dintre cele mai importante documente despre crimele
comunismului, oriunde s-ar fi petrecut ele, în gulagul sovietic, Europa de Est,
ţările asiatice (China, Coreea de Nord, Vietnam sau Cambodgia), Cuba. Apariţia
acestei cărţi fundamentale în Franţa, a cărui intelectualitate este încă
bîntuită de idealuri stîngiste, a stîrnit multe controverse şi a fost la un pas
de a suferi un linşaj mediatic. Semn că, în ciuda evidenţelor, sînt încă mulţi
occidentali care preferă să poarte în continuare ochelari de cal.
Unul din proiectele importante ale „Fundaţiei
Culturale Memoria” este amenajarea fostei temniţe de exterminare Jilava în „Memorialul Fortul
13 Jilava”, ca muzeu şi loc de aducere aminte a anilor de teroare ce au urmat
instaurării comunismului în România.
Nu lipseşte din nici un număr apărut ulterior
încarcerării patrioţilor români din grupul Ilie Ilaşcu în închisoarea de maximă
securitate din Transnistria, apelul la eliberarea acestora, un leit-motiv
însîngerat cu litere de-o şchioapă „Eliberaţi-l pe Ilaşcu!”.
În decembrie 1998 se retrage la cele veşnice
redactorul şef al revistei, Banu Rădulescu. Iată cuvintele care deschideau acel
număr al revistei:
„Numărul 25 al revistei noastre, care trebuia să
fie, într-un fel, un număr jubiliar, iată, se transformă într-un număr îndoliat
de plecarea dintre noi a redactorului-şef
Banu Rădulescu.
Apărînd, la sfîrşitul anului 1990, din iniţiativa
şi prin strădaniile fondatorului şi promotorului ei, scriitorul Banu Rădulescu,
revista Memoria a ajuns – în pofida tuturor dificultăţilor de care s-a lovit
de-a lungul anilor – la numărul 25. Întîmpinată iniţial cu neîncredere şi
nepăsare, privită cu indiferenţă şi scvepticism de către unii, Memoria şi-a
continuat apariţia de-a lungul a opt ani, croindu-şi drum către minţile şi
inimile cititorilor, evocînd universul concentraţionar românesc şi căutînd să
menţină trează imaginea ororilor şi suferinţelor din anii totalitarismului
comunist.
Dedicat trup şi suflet acestei opere, pe care
chiar el o considera opera vieţii sale, Banu Rădulescu a slujit pînă în ultima
clipă, pe patul grelei sale suferinţe, ideea continuităţii Memoriei şi a
încrederii în eliberarea gîndirii
arestate.”
Numărul 28 din septembrie 1999 este primul număr
tematic al revistei şi este dedicat „Demolării” Academiei Române, după titlul excelentului
articol al lui Petru Popescu Gogan. Tot aici este amintită reeditarea la
editura fundaţiei a cărţii „La început a fost sfîrşitul” a Adrianei Georgescu,
fosta şefă de cabinet a Generalului Nicolae Rădescu, ultimul prim-ministru al
României libere.
Din numărul 31 (2/2000) apar în caseta de redacţie Gheorghe
Derevencu, Ion Drescan şi Ion Ţurcanu.
Numărul 39 (2/2002) apare la scurt timp după moartea poetului şi fostului deţinut politic
Ştefan Augustin Doinaş. În numărul dublu 41-42 (3-4/2002) este publicat un
fragment din romanul „Cînd se întoarce vîntul” al cunoscutului dizident rus
Vladimir Bukovski, figură emblematică alături de Alexandr Soljeniţîn şi Andrei
Saharov pentru intelectualitatea rusă care şi-a păstrat luciditatea în anii
grei ai dictaturii proletariatului. Revine din numărul 42 (1/2003) în colegiul de
redacţie Ana Blandiana, alături de Romulus Rusan. Iniţiatori ai Memorialului de
la Sighet, muzeu organizat în închisoarea unde a murit floarea
intelectualităţii interbelice, Ana Blandiana şi Romulus Rusan conduc şi
Fundaţia Academia Civică, la editura fundaţiei fiind editate cărţi fundamentale
ale gîndirii antitotalitare.
Numărul dublu 44-45 (3-4/2003) anunţă formarea unui
Consiliu consultativ din care fac parte Ana Blandiana, Mircea Carp, Sergiu
Grossu, Alexandru Paleologu, Romulus Rusan, Dana Ţăranu şi Ion Ţurcanu.
Redacţia este alcătuită din Micaela Ghiţescu – redactor şef, Gheorghe Derevencu
– redactor coordonator, Ion Drescan – secretar general de redacţie şi Mircia
Dumitrescu – viziune grafică.
„Stîrnind interes în cele mai diferite medii şi
categorii sociale, revista a ajuns la Paris şi New York, la Montreal şi Tokyo,
la Roma şi Melbourne, la Madrid şi Stockholm, la Londra şi Geneva, dar şi în
cele mai îndepărtate localităţi din România. Însă o dată cu scurgerea anilor,
sponsorizările şi ajutoarele financiare cu care revista a supravieţuit s-au
diminuat mereu, astfel că, în prezent, suntem în situaţia de a nu mai putea
edita revista din lipsă de fonduri. În aceste condiţii, facem un apel călduros
la bunăvoinţa şi generozitatea cititorilor şi prietenilor noştri, cu rugămintea
de a sprijini financiar – în măsura posibilităţilor – apariţia în continuare a
publicaţiei” se spune în deschiderea acestui cel mai recent număr. Cine are urechi
de auzit şi bani de investit într-o instituţie a memoriei colective, să
acţioneze în consecinţă.
Şi se pare că anunţul a avut ecou. A apărut, cu
întîrziere este adevărat, numărul 46 (1/2004). În care putem citi o evocare a Elisabetei
Rizea, ţăranca din Muscel ajunsă un simbol al luptei anticomuniste. Care va
avea, dacă iniţiativa „Academiei Caţavencu” reuşeşte, un monument în Bucureşti.
Se încarcă ...
